ŞTIINŢE DE GRANIŢĂ LA GRANIŢELE METODEI ŞTIINŢIFICE
Ce înţelegem prin ştiinţe de graniţă?
O dată cu inaugurarea dezbaterilor de la Centrul de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă, se pune problema definirii conceptelor şi a obiectului cercetării. Ce înţelegem prin graniţele ştiinţei, în particular ale metodei ştiinţifice? Ce obiective ne putem asuma în consecinţă? Suntem oare cu toţii de acord asupra acestora?
În mare, prin „ştiinţe de graniţă” se pot înţelege două lucruri:
1. cercetări la intersecţia domeniilor şi metodologiilor a două sau mai multe ştiinţe; ca de exemplu în: biofizică, antropologie etc.; dar pentru acest sens al conceptului de „ştiinţe de graniţă” există deja preocupări bine statornicite: studiile interdisciplinare, pluridisciplinare, transdisciplinare etc.; există şi la noi, de zeci de ani, grupuri bine organizate de specialişti în acest scop şi nu cred că ar fi cazul să dublăm activitatea lor;
2. cercetări aflate la graniţa dintre cunoscut şi necunoscut, ori la graniţa dintre ceea ce este abordabil azi cu metodologiile ştiinţei şi ceea ce s-ar putea aborda prin metodologii lărgite; această accepţiune ar fi cea care, cred, s-ar potrivi Centrului nostru, întrucât pentru ea nu există la ora actuală nici un organism de cercetare în ţara noastră, deşi în străinătate se cunosc numeroase colective, unele cu rezultate interesante.
Lumea reală şi lumile ideale
Pentru a contura mai clar propunerea de mai sus, aş dori să precizez în cele ce urmează sensul în care voi folosi câteva noţiuni.
Orice ştiinţă matură asupra realităţii este construită prin punerea în corespondenţă a două lumi: lumea reală şi o lume ideală adecvata ei. Asupra lumii reale se pot face observaţii, experimente şi se pot enunţa în consecinţă adevăruri pe care le putem numi adevăruri reale. Asupra lumii ideale se enunţă adevăruri ideale, asupra cărora se lucrează cu instrumentele logicii şi matematicii. Existenţa celor două lumi o semnalase deja Platon, atâta doar că el credea că lumea ideală e una singură şi de natură divină, supraomenească, iar realitatea palpabilă e o copie imperfectă a ei. Azi ştim că lumile ideale sunt creaţii ale minţii omeneşti; un argument în acest sens este că, pentru o aceeaşi realitate luată în studiu, diferiţi gânditori pot construi lumi ideale diferite.
Se ignoră îndeobşte că în vocabularul oricărei limbi evoluate există chiar două categorii de cuvinte, unele adecvate descrierii lumii reale, altele pentru descrierea unor lumi ideale. De pildă, lumea ideală a geometriei foloseşte abstracţii precum: „punct”, „dreaptă”, „triunghi” etc. În realitate nu există obiecte corespunzătoare lor; o rază de lumină poate fi curbată de gravitaţie, muchia unui obiect văzută la microscop nu mai este chiar dreaptă, vârful de creion nu e un punct etc. „Rază”, „muchie”, „vârf de creion” etc. sunt denumiri ale unor lucruri reale, nu abstracţii. Dar – e adevărat – dispunem aici de o corespondenţă, de un „dicţionar”, între denumirile obiectelor şi fenomenelor din lumea reală şi abstracţiile din lumea ideală, ca şi – în mod corespunzător – între adevărurile reale, enunţate folosind denumiri, şi adevărurile ideale, construite din abstracţii.
Cele două tipuri de adevăr: reale şi ideale prezintă, fiecare, avantaje şi dezavantaje. Doar adevărurile reale pot descrie, adecvat şi eficient, realitatea obiectivă, de pildă observaţiile sau rezultatele experimentelor; din păcate însă, denumirile din care sunt alcătuite adevărurile reale sunt imprecise şi aplicarea logicii sau a matematicii asupra lor poate duce la erori, uneori foarte mari. Lumile ideale au fost create tocmai pentru a avea elemente (abstracţii, adevăruri ideale) perfecte, lipsite de erori, asupra cărora logica şi matematica să lucreze fără erori. Cu aceste elemente se pot construi teorii abstracte, în cadrul cărora se pot realiza şiruri foarte lungi de raţionamente, obţinând la capătul acestora tot adevăruri ideale perfecte (făcând abstracţie de paradoxurile logice sau matematice). Adevărurile ideale, derivând unele din celelalte prin operaţii logice sau matematice, determină un grad înalt de consistenţă a teoriei abstracte şi de regenerare a unor adevăruri din celelalte.
Teoria ştiinţifică şi experimentul crucial
Punând în corespondenţă, prin „dicţionar” cele două lumi: deci adevărurile reale (concordante ori practice) asupra realităţii cu adevărurile ideale din teorii, vom constata că ele se controlează şi se sprijină reciproc. Atunci când dorim să aflăm volumul unei camere (reale), aceasta este aproximată printr-un paralelipiped (ideal), volumul căruia se află folosind adevărurile ideale ale geometriei; apoi ne întoarcem la realitate, convenind (ca adevăr real) că acela este şi volumul camerei. Evident, avem de a face cu o aproximaţie, care este însă satisfăcătoare în practică. În acelaşi mod, astronomul francez Urbain Le Verrier a calculat, în 1846, poziţia unei planete noi, până atunci de nimeni observată, pe care a botezat‑o Neptun. El a comunicat acest adevăr ideal astronomului Johann Galle, care dispunea de un telescop suficient de puternic, iar acesta a descoperit vizual planeta (deci ca adevăr real) foarte aproape de locul indicat (eroarea acceptabilă). La fel, prin adevăruri ideale inedite „traduse” în adevăruri reale s-a prezis că bomba atomică va exploda, ori că sondele spaţiale vor ajunge lângă cutare planetă, fără să se fi efectuat prea multe „tatonări” ori „experimente” prealabile. Tot aşa, bazat pe adevăruri ideale ale formulelor de rezistenţă a materialelor inginerul va stabili adevăruri reale privind sarcinile pe care le va suporta o construcţie viitoare unicat. Se pot da nenumărate exemple asemănătoare.
De acest mecanism “ideal-real” au profitat toate ştiinţele moderne ale naturii în ultimele trei-patru secole. Ansamblul de adevăruri reale, împreună cu o teorie abstractă corespunzătoare lor, este numită teorie ştiinţifică. E drept, cu respectarea câtorva condiţii, care ţin de metoda ştiinţifică, în principal două:
- adevărurile reale să fie sau observabile, suficient de des, astfel încât oricine să se poată convinge de ele, într-un interval rezonabil, sau să poată fi reproduse – prin experimente de laborator – ori de câte ori se doreşte;
- teoria abstractă trebuie să fie capabilă să prezică adevăruri ideale cărora să le corespundă (prin „dicţionar”) adevăruri reale „inedite”, nicicând constatate. Aceste predicţii vor fi supuse apoi verificării practice.
Mecanismul „ideal-real”, care stă la baza teoriilor ştiinţifice, reflectă un „acord paradoxal” (cum l‑au numit unii) între realitate şi lumile ideale. Dar acest “acord” nu este niciodată perfect. Din acest motiv, s-ar putea ca uneori adevărurile reale „prezise” de teorie să nu se confirme. În această situaţie, lumea ideală şi teoria abstractă construită asupra ei vor fi puse sub semnul întrebării.
Există însă şi domenii ale cunoaşterii, cum ar fi cosmologia, fizica cuantică, dar şi multe altele, în care adevărurilor reale, empirice, acceptate, li se pot pune în corespondenţă – în paralel – mai multe teorii abstracte. Cu alte cuvinte, în respectivul domeniu există, simultan, mai multe teorii ştiinţifice, care se pot şi contrazice între ele în anumite detalii. Toate confirmă adevărurile cunoscute şi toate fac predicţii asupra unor adevăruri nicicând observate în realitate. Uneori aceste adevăruri prezise diferă: de pildă, teoria A spune că, în cutare situaţie, se va petrece un fenomen, iar teoria B că acel fenomen nu se va petrece. În astfel de cazuri se realizează de regulă experimentul potrivit pentru a constata care dintre preziceri se confirmă şi care nu. Un astfel de experiment – numit experiment crucial – va putea deci elimina una dintre teoriile concurente întărind poziţia celeilalte.
Realitatea experimentabilă şi realitatea neexperimentabilă
Realitatea – cea asupra căreia emitem adevărurile reale – se divide însă, într-o primă instanţă, în două zone: realitatea experimentabilă şi realitatea neexperimentabilă, adică una imposibilă de adus în laborator sau de observat ori de câte ori vrem. Aici se încadrează fenomenele foarte rare şi inexplicabile, realitatea de la începutul sau de la marginea Universului, realitatea subcuantică, realitatea unor energii imposibil de obţinut pe Pământ, dar şi realitatea transcendentală, de pildă cea a Divinităţii. Asupra tuturor acestora putem construi lumi ideale, teorii abstracte, putem emite adevăruri ideale, dar nu putem obţine adevăruri reale. De aici rezultă două grupe mari de consecinţe.
O primă consecinţă importantă priveşte experimentul crucial. Se întâmplă uneori, că – la confruntarea a două teorii alternative – experimentul crucial dorit să „cadă” în zona neexperimentabilă, deci să nu se poată realiza, nici în laborator (de pildă, nu există nicăieri un accelerator suficient de puternic) şi nici prin observaţie (de pildă, nu ne putem întoarce să vedem ce s-a întâmplat exact în momentul „Big Bang”, nu putem explora un univers paralel ori o dimensiune paralelă etc.). Desigur, ceea ce este neexperimentabil azi poate deveni experimentabil într-un moment ulterior. În cazurile în care nu putem efectua experimentele cruciale pentru a şti care dintre două sau mai multe teorii este cea valabilă, atitudinea raţională este să reţinem ca plauzibile – în spiritul a ceea ce se poate numi principiul pluralist – toate teoriile propuse care n‑au putut fi respinse, eventual cu o pondere ataşată fiecăreia. De obicei se acordă în acest sens o credibilitate mai mare teoriei care a fost mai temeinic testată, care rezolvă mai multe probleme, din care rezultă cât mai multe adevăruri neaşteptate, testabile (respectiv mai puţine consecinţe care nu pot fi testate sau observate) etc.
Un al doilea grup de consecinţe ale existenţei “realităţii neexperimentabile”, în contextul ideal‑real, ne ajută să distingem mai bine diferitele tipuri de teorii. Înţelegem astfel că avem:
- o teorie ştiinţifică, dacă predicţiile teoriei abstracte se pot confirma sau infirma, deci dacă se referă, măcar în bună parte, la realitatea experimentabilă;
- o teorie sterilă (lipsită de valoare) dacă teoria abstractă este incapabilă să genereze predicţii interesante;
- o teorie abstractă autonomă, dacă teoria se referă doar la o lume ideală, fără să-şi propună să fie pusă în corespondenţă cu realitatea (experimentabilă sau neexperimentabilă);
- o teorie gratuită, dacă adevărurile sale ideale, inclusiv cele prezise, nu pot fi puse în corespondenţă, nici nemijlocit, nici prin consecinţe, cu realitatea;
- o teorie metafizică, dacă principalele sale abstracţii şi adevăruri ideale pot fi puse în corespondenţă doar cu o realitate neexperimentabilă.
Pentru a clarifica noţiunile de mai sus, recurg la câteva exemple. Diverse capitole ale matematicilor sunt teorii abstracte autonome, asupra unor lumi ideale. Ele, în general, nu sunt sterile, deoarece din axiomele şi teoremele disponibile se pot deduce (deci „prezice”), de regulă la nesfârşit, alte teoreme, adesea interesante ca atare. Dar aceste capitole matematice pot fi uneori teorii gratuite, dacă se justifică doar „în sine”, deci dacă nu folosesc unei alte activităţi omeneşti. Majoritatea teoriilor matematice pot fi însă folosite, fie nemijlocit în realitate (de pildă, diverse tipuri de geometrii, topologii, metode de calcul etc.), fie asupra altor capitole de matematică, pe care le consideră parte a realităţii (cum este, de pildă, cazul metamatematicii). Teorii sterile sunt, de pildă, acele aşa-zise „matematizări” în care se dau zeci de definiţii şi axiome dar, după acest efort, uneori eroic, nu se deduce nici o consecinţă inedită, surprinzătoare, la care nu s-ar fi putut ajunge pe alte căi.
Exemple de teorii metafizice sunt cele care se referă la fenomene aparent reale sau presupus reale, adesea fundamentale, de mare importanţă pentru acţiunile noastre, dar care fac parte dintr-o realitate neexperimentabilă, deci pe care nu le putem dovedi prin observaţie sau experiment, într-o perspectivă omeneşte previzibilă. Adevărurile teoriilor metafizice se referă astfel la concepte precum: existenţa în general, determinismul, cauzele pentru care realitatea se supune unor legităţi, infinitul actual, lucrul în sine, divinitatea, îngerii, spiritul nemuritor, sensul vieţii şi creaţiei omeneşti, adevărul absolut ultim etc. Aceste adevăruri vizează aspecte importante ale existenţei noastre în realitate, unele stârnind patimi dintre cele mai puternice (e suficient să ne gândim doar la adevărurile religioase). Chiar dacă nu se poate pune, într-o perspectivă previzibilă, problema invalidării (sau validării) adevărurilor metafizice în realitate, totuşi nu putem exclude cu desăvârşire faptul că unele dintre aceste adevăruri se vor putea verifica, într-un viitor mai îndepărtat. Cine ar putea – urmând metodologia ştiinţifică – să dovedească, de pildă, faptul că Divinitatea nu există, ori că nu este parte a realităţii, că nu avem cum s‑o cunoaştem prin adevăruri reale ori ideale, sau că niciodată omul nu se va putea întâlni cu Divinitatea (nici la prezisa “Judecată de Apoi”, nici cu ocazia unui miracol)?.
Se poate considera deci că diversele curente filosofice, ca şi diversele religii (dacă eliminăm din doctrinele lor unele inadvertenţe supărătoare) posedă în nucleul lor teorii metafizice. Pe baza principiului pluralist, la care făceam referire mai sus, dacă două teorii (inclusiv metafizice) se contrazic, ar trebui să le reţinem pe amândouă, întrucât, din perspectiva actuală, “experimentul crucial” care ar putea decide între ele va fi amânat indefinit, realitatea la care se referă nefiind deocamdată experimentabilă. Acceptând pe această bază ca valabile toate religiile, nu vom putea respinge, desigur, nici ateismul. Tot în spiritul principiului pluralist, vom putea acorda teoriilor metafizice ponderi diferite, fără însă a respinge nici una.
O „zonă a nimănui” între ştiinţă şi metafizică
La prima vedere, cu cele de mai sus, adevărurile ştiinţifice şi cele metafizice sunt precis delimitate. Şi totuşi lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Graniţa dintre realitatea experimentabilă şi neexperimentabilă, ca şi dintre adevărul ştiinţific şi adevărul metafizic, este mult mai vagă decât pare la prima vedere. În plus, există o zonă întinsă a realităţii, care, deşi în principiu experimentabilă, nu satisface standardele impuse de ştiinţă. Aici intră fenomenele naturale foarte rare, despre care există mărturii, dar care nu pot fi observate oricând vrem, nu pot fi reproduse în laborator şi nici nu există teorii acceptate din care să rezulte că ar putea exista. Dar aici intră şi fenomenele „supranaturale” (între care ipotetice miracole produse de Divinitate) şi chiar fenomenele interne ale sufletului omenesc pentru care nu avem deocamdată nici instrumente de observaţie, nici posibilitatea experimentării în laboratoare independente.
De pildă, dacă o sută de oameni depun mărturie că, acolo şi atunci, au văzut-o pe Fecioara Maria, ştiinţa va spune cel mult că a fost o iluzie, întrucât nu există o teorie ştiinţifică din care să rezulte posibilitatea unui atare eveniment. La fel va spune dacă, într-un laborator, după ce un experiment a ieşit de zeci de ori într-un fel, aparent în exact aceleaşi condiţii iese o dată invers, iar acest invers nu mai poate fi apoi reprodus. La fel se întâmplă dacă cineva jură că a văzut că într-o casă obiectele s-au pus în mişcare fără să le atingă cineva, sau că a zărit pe cer ceva care nu era nici fenomen natural, nici obiect făcut de mâna omului. Şi exemplele se pot înmulţi la nesfârşit.
Istoria ştiinţei atestă că asemenea mărturii ascund de multe ori (desigur, nici pe departe întotdeauna) fenomene reale care, din cauza unor criterii prea rigide impuse de ştiinţă, sunt ignorate. Astfel, o seamă de evenimente – adesea cu mare încărcătură afectivă şi motivaţională, dar care nu pot fi observate oricând vrem şi nu pot fi reproduse în laborator – intră într‑o “zonă gri” a fenomenelor dubioase.
Ştiinţa va declara că astfel de fenomene nu există, sau (în cel mai bun caz) că nu intră în sfera sa de competenţă, deci “nu are nimic de spus” despre ele. Astfel ştiinţa ignoră pur şi simplu domenii întinse ale realităţii, pe care nu le poate aborda cu instrumentele sale încărcate de glorie. Şi asupra celor mai multe dintre fenomenele din această categorie nu vor avea nimic de spus nici biserica, nici filosofia.
Din păcate, rezultatul este că aceste domenii, dispreţuite de învăţaţi şi lăsate în voia nimănui, se vor “îmburuiena” de produsele iraţionalului, vor ajunge obiect de amuzament şi deriziune, material pentru ziarele de senzaţie pe care nimeni nu le ia în serios, sau pretext pentru pseudoştiinţe. Drept consecinţă, rapoartele privind fenomene reale dar (încă) inexplicabile vor fi înecate în mulţimea unor neadevăruri inventate – raportate de exaltaţi, de mincinoşi ori de cei ce cad pradă unor iluzii – într‑atâta încât nu se va mai putea deosebi grâul de neghină.
Pseudoştiinţele uzează de ceea ce s-ar putea numi o „epistemologie paranoică”. Regulile acestei „epistemologii” sunt în principal trei, de obicei combinate: (1) „aranjarea” adevărurilor reale astfel încât să se potrivească cu teoria dorită (de pildă selectarea faptelor ce convin şi ignorarea celorlalte), (2) inducţia incompletă (convingerea că dacă s-au observat câteva coincidenţe, s-a descoperit o legitate) şi (3) fascinaţia coerenţei. Aceasta din urmă derivă din teoria abstractă ataşată adevărurilor reale „aranjate”. Uitând că orice teorie abstractă corect construită (inclusiv una sterilă ori gratuită) e coerentă (şi „fascinantă” până la un punct) şi ignorând faptul că asupra unui mănunchi de adevăruri reale se pot construi mai multe teorii abstracte, autorii teoriilor pseudoştiinţifice confundă coerenţa teoriei abstracte (şi uneori frumuseţea ei intrinsecă) cu adecvarea la realitate şi vor lua toată această înjghebare drept adevăruri unice şi ultime asupra realităţii, certitudini de neclintit, urmate de emiterea de profeţii şi de prozelitism.
Către o lărgire a cadrului ştiinţei?
Pentru a evita capcanele epistemologiei paranoice, ar trebui aplicată corect metodologia ştiinţifică. Am văzut însă că aceasta este foarte restrictivă. Pentru fenomene extraordinare, deci noi, rare şi care nu pot fi explicate printr-o teorie acceptată – de tipul celor exemplificate mai sus – ştiinţa cere dovezi extraordinare, care să nu poată fi respinse ori răstălmăcite în nici un fel. Şi mai cere ca acestea să fie şi repetabile pentru oricine doreşte să se convingă de adevărul lor. De multe ori, astfel de dovezi nu pot fi aduse, ceea ce nu înseamnă că fenomenele în cauză nu există...
Comentând această situaţie, epistemologul Thomas Kuhn a declarat, într-o discuţie particulară cu un profesor de la Universitatea Harvard, că “paradigma ştiinţifică occidentală a ajuns să‑şi asume rigiditatea unei teologii şi sistemul său de credinţe a fost ţinut în loc de structurile, categoriile şi polarităţile limbajului, cum ar fi: real/ireal, există/nu există, obiectiv/subiectiv, intrapsihic/lume externă şi s-a întâmplat/nu s-a întâmplat”. Kuhn sugera ca cercetările să fie făcute “ colectând informaţii primare, fără a ţine cont dacă acestea se potrivesc sau nu cu o anumită viziune particulară asupra lumii. Ceea ce s-a adunat va fi examinat mai târziu, văzându-se dacă asupra acestor date este posibilă o teorie coerentă”.
Se naşte deci întrebarea dacă s-ar putea cumva găsi o soluţie pentru a extinde criteriile acceptate până în prezent de ştiinţă astfel încât să cuprindem şi ceea ce este valoros în această „zonă gri”? Una dintre soluţiile propuse vizează o „ştiinţă a subiectivului”, o cunoaştere capabilă să investigheze experienţa umană prin ea însăşi, într‑un mod riguros, pe baza unei metodologii de evaluare a rapoartelor unor persoane demne de încredere, valabilă chiar dacă nu există probe fizice şi chiar dacă ceea ce afirmă martorul contrazice viziunea acceptată asupra lucrurilor. Mărturiile ar putea fi coroborate, ţinând cont de stranietatea fenomenului raportat şi de credibilitatea martorilor. Drept criterii ale credibilităţii s-au propus: sănătatea mintală, stabilitatea psihică, integritatea, calităţile de observator, interesele şi prejudecăţile pe care martorul le are, intensitatea şi autenticitatea emoţiilor manifestate de martor etc. Dar evaluarea corectă a mărturiei ar fi doar una dintre componentele unei metodologii mai cuprinzătoare, care ar cuprinde şi o “deschidere disciplinată” a minţii, acceptarea sinelui, în totalitatea sa (inclusiv a intuiţiei), ca instrument de cunoaştere, utilizarea conştiinţei într-o “epistemologie holistică” şi înţelegerea faptului că toate fenomenele şi toate nivelurile existenţei sunt legate între ele.
Concluzii şi propuneri
În spiritul ideilor expuse mai sus pot fi sugerate – cred – câteva direcţii de acţiune ale Centrului de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă. Astfel, acesta şi-ar putea propune proiecte de cercetare vizând:
- direcţii de lărgire a metodologiei ştiinţifice, de pildă prin stabilirea unor criterii de evaluare a mărturiei;
- aplicarea metodologiei clasice (de pildă a statisticii) sau a celei lărgite la studiul unor fenomene din categoria celor considerate „paranormale”, dar asupra cărora se pot realiza observaţii, experimente sau există suficient de multe mărturii credibile;
- studiul, prin metode asemănătoare, a unor fenomene spirituale sau având tangenţă cu sacrul, „forţând” limitele realităţii considerate neexperimentabile;
- explorarea domeniului fenomenelor voluntare (liberul arbitru, decizia responsabilă, conştiinţa, creaţia artistică etc.), aflate dincolo de fenomenele deterministe şi probabiliste, singurele recunoscute de ştiinţa oficială, bazată pe metodologia mecanicistă.
În domeniile menţionate – foarte largi – ar trebui definite desigur proiecte punctuale, care să permită obţinerea unor rezultate concrete, comunicabile colectivelor de cercetare din alte ţări având preocupări similare.
Conturarea unor astfel de proiecte nu se va putea realiza decât după o perioadă de cel puţin câteva luni, necesară stabilirii nu doar a condiţiilor unui dialog real ci şi a sinergiei de grup. Obiectivele enunţate ar trebui însă – în acest interval – să stea în atenţia tuturor membrilor Centrului, atât prin propuneri concrete, cât şi prin dezbateri critice asupra lor.
Notă: Textul de mai sus rezumă expunerea făcută, la sediul UNESCO din Bucureşti, cu ocazia şedinţei din 21 decembrie 2005 a Centrului de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă. Ideile sunt extrase din manuscrisul unei cărţi în pregătire a autorului – intitulată „Adevărul pluralist” – din care o copie se găseşte la conducerea Centrului şi poate fi consultată la cerere.
